24 aprilie 2001

Dincolo de istorie

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Alcătuită asemenea „Triptic“-ului, volumul său de debut, din trei părţi, noua carte a lui Liviu Radu, intitulată „Constanţa 1919“, demonstrează maturitatea unui talentat creator de lumi imaginare şi de poveşti. Întâmplarea a făcut ca atunci când s-au aniversat / comemorat împlinirea a 80 de ani de la terminarea primului război mondial, să iau parte la punerea în pagină a unei sume de comunicări legate de respectivul eveniment, studii semnate atât de nume cunoscute ale istoriografiei româneşti, cât şi de cei mai buni savanţi maghiari din domeniu, deci să am un cadru de comparaţie potrivit.

Cu totul străin spiritului elen, care-şi prezenta zeii cu bubele lor cu tot, ba Hefaistos încă îşi mai trăgea şi piciorul, la noi istoria a dobândit o aură de sacralitate, cu pretenţii de perfecţiune, lucru care l-a determinat pe Lucian Boia s-o studieze precum o mitologie. Orice încercare de repunere a adevărului istoric în drepturi, precum cea încercată în anumite manuale alternative, a stârnit un scandal monstru şi o derută totală, atât printre cititori, cât şi printre autori. Ca să dau un exemplu: Dimitrie Cantemir a fost un cărturar „de talie evropenească“, iar Constantin Brâncoveanu un martir al creştinătăţii, dar oare câtă simţire patriotică dovedeşte acela care încearcă să descopere faptele incriptate de primul în cunoscuta-i „Istorie ieroglifică“?

Pe acest teren minat al orgoliilor naţionale păşeşte cu dezinvoltură Liviu Radu. Cartea sa propune trei alternative la istoria „reală“, trei scenarii în care România ajunge să fie înglobată pe rând în imperiul habsburgic, imperiul rus sau în cel otoman şi, cum fiecare dintre aceste mari puteri a devenit una dintre învinsele conflagraţiei mondiale (Rusia de revoluţia bolşevică), românii încearcă prin tratative sau cu arma în mână să-şi determine viitorul.

Contestatarii capătă de le început un os de ros, deoarece în „Tratative la Konsstanza“ apare personajul Ion Antonescu (maior de husari, cu studii în Franţa), pe care a încercat şi Marin preda să-l reabiliteze în „Delirul“. La Liviu Radu, contestatul erou apare doar ca aghiotantul mareşalului Aweresku, un militar băţos, care nu dovedeşte nici un pic de diplomaţie în faţa negociatorilor Antantei, cu toate că aceştia intenţionează să le atribuie ungurilor Banatul şi Transilvania (Köszönöm szépen!), adică să distrugă unitatea statală reprezentată simbolic pe soclul statuii regelui Karl (totuşi de Hohenzoller), unde au fost trecute anii în care Austria a cucerit diferite „părţi“ ale regatului: Transilvania - 1699; Oltenia - 1718; Bucovina - 1775; Muntenia şi Moldova - 1782 (nicidecum 1859!); Dobrogea - 1878; Basarabia 1919.

Sunt de admirat şi cultura şi dezinvoltura cu care Liviu Radu modelează un material atât de puţin maleabil precum prejudecăţile cronografice. Istoria paralelă pare familiară, schimbările introduse de autor operează cel mai adesea la nivelul detaliului, „buturuga“ mică“ capabilă însă să genereze semnificaţii inedite - şi unele idiosincrazii (cine se simte râios, să se scarpine!). Astfel, „Morgensternul“ filosofiei şi poeziei româneşti, Michail Eminowitsch, conaţionalul lui Nicolaus Lenau (oare câţi „patrrrioţi“ ştiu că Lenau s-a născut într-un sat bănăţean?), profită de relaţiile soţiei sale, Mite Kremnitz ca să devină ministru al Culturii în mai multe rânduri.

Blasfemie! - vor urla cei care cunosc strădăniile revizorului şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. De ce nu al învăţământului? Să-i lăsăm pe aceştia în seama lui Sigmund Freud, care, la invitaţia lui Lazăr Şăineanu, a profesat doi ani în Bukarest, unde a fondat o şcoală. Exemplele pot continua...

Dacă prima parte constituie un fel de introducere analitică în temă, cea ce-a doua parte a „tripticului“ este creionată mult mai dinamic. Îmi voi înfrâna pornirea de a vă relata acţiunea, pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea de a savura arta unuia dintre marii noştri povestitori, căreia i-ar merge buhul şi-ar veni lumea să-l asculte chiar dacă am cădea într-o continuă pană de curent, de-ar înţepeni tipografiile şi autorii ar fi nevoiţi să povestească prin parcuri, prin iarmaroace, pe la colţuri de stradă, cu pălăria în faţă, „qie ting xia hui fen jie“ = „atunci ascultaţi dezvăluirile făcute în capitolul următor“, cum ziceau meseriaşii chinezi de odinioară, care se opreau din povestit într-un moment cheie al acţiunii şi-şi îndemnau ascultătorii să mai plătească un bănuţ dacă vor să audă continuarea. Eu am urmărit bătălia aeriană purtată deasupra portului „Konstanţia“ cu sufletul la gură, deşi mintea mea de fizician încerca uneori să strivească corola de minuni imaginată de autor, dar să-i fi uns pe bolşevici cu măduvă de oase într-o zi cu Lună Plină, forţa naraţiunii tot m-ar fi smuls şi m-ar fi purtat cu ea. La urma urmei, Poul Anderson şi-a pus eroii din „Operaţiunea Haos“ să se avânte în luptă pe cozi de mătură sau pe covoare zburătoare şi tot nu m-ar fi deranjat.

Una dintre corespondentele site-ului critic „Pro-Scris“, o feministă înfocată, i-a reproşat autorului că n-a găsit nici un personaj feminin în carte, în afară de o variantă inedită a... „Mioriţei“. Îi reamintim tinerei că în vremuri de război, femeile şi copii sunt puşi la adăpost, ca să nu păţească precum Anica, sufletul îngeresc care veghează asupra celei de-a treia părţi, „Fuga din Küstangé“. Ea va trebui să decidă şi soarta lui Nastratin Hogea, care a venit până la plaja unde s-au adunat militarii turci care urmează să fie repatriaţi. Pitorescul erou caută sensul unui vis care-l obsedează, al cărui înţeles simbolic ar fi că putem cu toţii să mâncăm o pâine mai proaspătă în ţara asta, fără să ajungem la vărsare de sânge. Umanitatea şi optimismul lui Liviu Radu transpare cel mai bine din felul de-a fi al şugubăţului hagiu, care devine un fel de alter-ego al naratorului (de unde mai pui că principalul său sfetnic e Karagöz, un catâr vorbitor). Miracolul caracteristic poveştilor orientale e dozat cu multă măiestrie, precum în cazul armăsarului ucis pe plajă de stăpânul care nu vroia să se despartă de el, un „El Zorab“ care învie, ca să arate că refugierea pe mare e doar o cale a disperării, o soluţie lipsită de demnitate în cazul unor bărbaţi tineri şi în putere.

În concluzie, Liviu Radu reuşeşte să creioneze trei lumi total diferite ca structură socială sau ca mentalităţi, să le individualizeze şi să le facă memorabile. merită cu prisosinţă elogiul adus de Sebastian A. Corn în povestirea ce constituie inedita postfaţă a acestui volum, apărut în colecţia „Morfeu“ a editurii „ProLogos“ din Bucureşti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu